vineri, 28 octombrie 2011

A doua lansare POEMA DESNUDA la Mureş

Ziua de ieri mi-am pierdut-o în lungul şi obositorul proces de recâştigare a statutului de bucureşteancă, aşa că abia astăzi vă povestesc cum a fost a doua întâlnire a cărţii mele, POEMA DESNUDA, cu cititorii ei din Târgu-Mureş. De data asta, am şi filmat (eu cu două minidv-uri nu prea grozave, plus ŞtiiTV cu un aparat profesionist), dar va mai dura puţin până când reuşesc să procesez imaginile, pentru că astăzi începe Festivalul Naţional de Teatru! Aşa că, pe moment, va trebui să vă mulţumiţi cu cuvintele mele şi cu cele câteva imagini făcute de prietena mea, Anda, cu un modest aparat de fotografiat de tip "săpunieră". (Ştiu că au mai fost în sală oameni cu aparate, trimiteţi-mi-le, vă rog, sunt maniacă în ceea ce priveşte înregistrarea, prin orice mijloace, a trecutului - acesta este şi motivul pentru care scriu!)

Deşi mi s-a spus că, într-un oraş atât de mic şi liniştit ca Târgu-Mureş nu poţi face două lansări de carte de poezie la numai două săptămâni distanţă, iată că şi de data aceasta a fost bine. De fapt, a fost atât de bine, încât dacă lansarea de la Bucureşti nu iese la fel de bine, voi fi dezamăgită de oraşul meu adoptiv! În atmosfera boemă de la Teatru 74 s-au adunat, de data aceasta, vreo 30 de oameni şi s-au vândut 16 cărţi. Data trecută, la lansarea de la Universitate, mama a numărat vreo 70 de oameni şi s-au vândut 32 de cărţi. Ştiu că pot părea o fiinţă mercantilă să gândesc în cifre (îmi amintesc cum, la 14 ani, când am citit jurnalul lui Michael Jackson, m-a impresionat neplăcut faptul că el tot timpul se gândea câte exemplare s-au vândut din nu ştiu ce album al lui), dar gândul meu este: dacă 100 de oameni s-au adunat să mă întâlnească şi aproape 50 au devenit cititorii mei (asta în condiţiile în care preţul unei cărţi mi se pare mie, care duc o viaţă boemă şi consum foarte multe cărţi, exorbitant) - ei, bine, atunci înseamnă că tot am făcut ceva bine când am scris POEMA DESNUDA!
De data asta am fost mai lucidă (data trecută, de emoţie, nu am apucat să spun nici măcar "mulţumesc" celor care se adunaseră la lansarea mea). Nici acum nu am apucat să spun "mulţumesc"... aşa că vă spun acum, tutror celor din Târgu-Mureş, MULŢUMESC!
Dar acum am apucat să înţeleg ce se întâmplă... Vă fac sumarul pe scurt:
La început, Nicu Mihoc a citit un fragment care i-a plăcut din carte (vă voi pune o mostră în curând).  Apoi au vorbit Cornel Moraru, Al CIStelecan şi... Cristina Timar, pe care dl. Cistelecan a prezentat-o ca fiind cel mai promiţător critic din tânăra generaţie. Dumitru-Mircea Buda nu a putut să ajungă la eveniment... Pe urmă, Veronica Buta mi-a pus o întrebare care mi s-a părut suficient de alunecoasă ca să pot bate câmpii pe marginea ei vreo 15 minute... Alte întrebări nu mi s-au mai pus, cred că logoreea mea a speriat pe toată lumea... Apoi am dat, din nou, autografe... Jur că e greu să dai autografe! Pe urmă am dat un interviu la ŞtiiTV... Dacă recitesc înşiruirea asta, îmi dau seama că nici nu aveţi cum să înţelegeţi din ea cât de bine m-am simţit la lansarea mea de carte!
Dar lăsaţi-mă să revin cu detalii în zilele ce urmează: mai am de recuperat şi fotografii şi filmări... Mai am amintiri care, deocamdată, stau ascunse...




marți, 25 octombrie 2011

Veniţi astăzi la Teatru 74 !

Ca întotdeauna când am un eveniment, nivelul de stres anulează nu doar logoreea mea înfricoşătoare, dar şi orice brumă de poezie sau umor care s-ar putea strecura uneori printre rândurile mele... Aşa că nu îmi rămâne  decât să vă prezint, succint şi arid, faptele (priviţi afişul din stânga) şi să vă spun că vă aştept cu drag şi îmi doresc nu o sindrofie simandicoasă, ci o discuţie straşnică pe marginea cărţii mele, POEMA DESNUDA. Sper ca ceea ce se întâmplă astăzi în cetatea din Târgu-Mureş să influenţeze volumul doi al cărţii, aflat acum în lucru!

joi, 20 octombrie 2011

The naked poem (interviu la radio)

Aşa a fost tradus titlul cărţii mele la Radio România Internaţional, în emisiunea New Names On The Cover - The English Service:) M-a surprins puţin această decizie, pentru că eu nu mi-am numit cartea "Poemul gol", dar, în definitiv, mi se pare amuzant. Privesc cu mare curiozitate tot ce mi se întâmplă de când POEMA DESNUDA a păşit în lume... (Vă mulţumesc tututror pentru interesul pe care îl acordaţi cărţii mele, dar, vă rog, nu mai traduceţi titlul în nicio limbă, nu-i acelaşi lucru!)

Mă bucur că am început să primesc feedback de la cei care mi-au citit cartea. Unii îmi lasă comentarii pe blog, alţii îmi scriu mesaje private. Unii îmi spun lucruri atât de frumoase încât mă emoţionează. Aş vrea ca întâlnirea noastră din 26 octombrie (de la Teatrul 74 din Târgu-Mureş) să fie un dialog liber. Scriu acum la partea a doua a cărţii şi, sincer, nu am la fel de mult curaj ca atunci când am scris prima parte... Prima am scris-o numai pentru mine, nu m-am gândit deloc la voi, cititorii (pare cam aiurea să spun asta cuiva, dar asta e). Acum nu mai pot scrie numai pentru mine şi mă tem să nu iasă o carte proastă, aşa cum se întâmplă în general cu cărţile care au mai multe volume (de exemplu: Harry Potter). Deci, cu atât mai mult mi-ar plăcea un feedback cinstit de la cei care au gustat aventurile Laurei, pentru că ele vor continua în al doilea volum. Unele personaje vor dispărea, altele rămân dar se transformă (mie cel mai mult îmi place ce se întâmplă cu Ciorapul Bunicii!:) Ce e foarte fain la întâlnirea noastră de miercuri este că ea, dacă iese aşa cum îmi doresc eu, va avea o influenţă asupra continuării cărţii... Dar nu spun mai multe! Altul era scopul acestei postări:

Iată că am, prin bunăvoiţa Radio România Internaţional, înregistrarea interviului pe care l-am dat acum câteva zile postului de radio respectiv - şi o pun aici să nu se piardă. Ca să o ascultaţi, faceţi click pe imaginea mea de mai sus, cea cu microfonul.


miercuri, 19 octombrie 2011

Târgu-Mureş, pregătiri: Lansare cu repetiţie!

Dragii mei, pentru că ne-am simţit atât de bine la lansarea cărţii mele de la Universitatea "Petru Maior", m-am gândit să nu mă întorc la Bucureşti înainte de a repeta evenimentul într-un cadru mai puţin academic, în care să putem şi discuta despre POEMA DESNUDA, acum că mulţi aveţi deja cartea şi (îmi place să cred că) m-aţi şi citit. Sigur aveţi o mulţime de întrebări, nu? Aşa că vă anunţ de pe acum că ne întâlnim miercuri, 26 octombrie 2011, la ora 18, la Teatrul 74 din Târgu-Mureş!! Vor vorbi despre carte Al. Cistelecan, Cornel Moraru şi Dumitru Mircea Buda, cărora le mulţumesc din suflet pentru că au acceptat să fie din nou prezenţi. De data aceasta Nicu Mihoc ne va citi din peripeţiile de pe malul Pocloşului şi abia aştept să aud cum vor suna năzbâtiile Laurei din gura celui care m-a fascinat, în anii studenţiei, în rolul lui Hess...

Ce mai e de spus? Doritorii vor putea să îşi cumpere şi de astă dată cartea de la faţa locului, ea costă 17 lei.... Vă aştept cu drag - şi pe cei care aţi pierdut evenimentul de săptămâna trecută şi pe cei care vreţi să ne revedem şi să povestim despre POEMA DESNUDA. Aşa că pregătiţi-vă sufletele şi întrebările! Îmi doresc o discuţie lungă şi sinceră. Şi ştiţi ce mi-ar mai plăcea: să vă aud citind din cartea mea! Nu mult, doar o pagină, care v-a plăcut vouă cel mai mult, să aud cum sună cuvintele mele oglindite prin voi. Ar fi pentru mine o experienţă inedită, care mă entuziasmează.

Apropo, am o RUGĂMINTE: data trecută caseta pe care am filmat evenimentul era defectă şi praful s-a ales de ea. Dacă nu erau fotografiile superbe făcute de Alexandru Moldovan şi de d-na Ana-Maria Crişan, n-aş fi avut nicio dovadă a tot ce s-a întâmplat. De aceea vă rog pe toţi cei care deţineţi un aparat de filmat, de fotografiat, un reportofon - performant sau chiar un simplu telefon mobil înzestrat cu calităţi de înregistrare, vă rog să filmaţi, fotografiaţi, înregistraţi evenimentul. Recunoştinţa mea va fi eternă!

Acum vă las, lucrez la peripeţiile Laurei din cartea a doua, continuarea epopeii mele. Vă mai ţin la curent cu evenimentul, să nu cumva să uitaţi!

PS: Mâine e joi şi apare Adevărul de seară - ediţia de Târgu-Mureş, în care Codruţa Pop m-a intervievat pentru un portret... Abia aştept să-l văd şi să vi-l arăt şi vouă!

marți, 18 octombrie 2011

Prima recenzie în "România literară"


E foarte amuzant să îţi cauţi numele pe Google. Tocmai am descoperit în felul acesta că d-na Irina Petraş, critic literar şi preşedinta filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, a scris o mică recenzie la POEMA DESNUDA. Recenzia o puteţi citi aici, în josul paginii. Sau, ca să fie şi mai simplu (şi pentru că textul e chiar scurt), vi-l redau pe acest blog, sper să nu se supere "România literară".

În general, nu am de gând să comentez părerile nimănui despre cartea mea. Îmi pare bine că POEMA DESNUDA a ajuns la cititori şi sunt curioasă cum se arată ea fiecăruia. Bineînţels că mă bucur atunci când ea place. Bineînţeles că mă întristez atunci când nu place, dar puţin, pentru că eu cred în POEMA DESNUDA şi scrisul meu nu este un exerciţiu de seducţie. Scriu pentru că mi se pare firesc să scriu, pentru că simt nevoia să scriu şi pentru că am despre ce să scriu.  SIncer, nu îmi prea pasă dacă unii sau alţii cred cartea mea bună sau proastă, aşa cum nu m-ar prea afecta dacă bărbatul pe care eu îl iubesc vouă vi se pare demn de iubit sau nu. POEMA DESNUDA e povestea pe care am vrut să v-o spun eu, acum. Mai încolo vă voi spune alte poveşti. Cred că fiecare poveste îşi găseşte urechile potrivite în care să picure  - sau, mai exact, cred că fiecare poveste născută din suflet vibrează pe o anumită frecvenţă şi nu trebuie decât să găsească celelalte suflete care vibrează la aceeaşi frecvenţă. Scriu deoarece cred în comunicare... Pentru mine, lectorul ideal este cel care vine spre cartea mea cu inocenţa unui copil, curios, gata să asculte şi să trăiască în poveste. Cel care ascultă povestea numai pentru a bifa că o ştie şi pe asta, pentru a vedea dacă e şchioapă şi ciungă sau pentru a o căuta de ouă, să vadă dacă nu cumva sunt de aur, un astfel de cititor nu mă interesează.

Vă spun toate acestea nu în legătură cu recenzia doamnei Irina Petraş, ci în general, ca să ştiţi care va fi atitudinea mea, indiferent ce veţi spune: aştept părerile voastre despre POEMA DESNUDA fără să mă supăr, fără să mă enervez, fără să mi se urce la cap laudele. Nu cred în războaiele literare. Aş vrea să vă aruncaţi în POEMA mea aşa cum a căzut Alice în groapa Iepurelui Alb, aş vrea ca ea, POEMA DESNUDA, să vă facă să visaţi - şi apoi aş vrea să îmi spuneţi cum a fost. Mi-ar plăcea să aflu experienţa unică a fiecăruia.

Mulţumesc d-nei Irinei Petraş pentru recenzie, care iată că urmează mai jos:

"Deşi originalitatea nu-i poate fi pusă la îndoială, iar cartea – câştigătoare a Concursului de manuscrise al USR – promite un viitor prelung poetei, Crista Bilciu respectă fiziologia scriitorului de azi: a devorat „câteva mii de cărţi”, a consumat avid faza livrescă şi mimetică a retrăirii unor vieţi gata imaginate. Personaj în propria carte, speră să se descarce de întâmplările interioare, paralele, dar şi de presiunea celor exterioare şi să acceadă la statutul de creator de lumi noi. Întâlnirea cu teatrul separă rolul de substanţă şi pregăteşte intrarea în scenă a faptei desnude. Proiectul nu e chiar la îndemână. Sub invazie de lucruri deja spuse (ca la optzeciştii livreşti şi ironici, că totul s-a scris e încă o constatare soft) şi inflaţie de imagini în comparaţie cu care „realitatea e un fel de literatură prost scrisă” („«Privesc pe fereastră» nu e acelaşi lucru / cu «mă uit pe fereastră» / adică «uit de mine privind pe fereastră»”), recurge la secretarea naturalist-onirică ori suprarealist-epică a propriilor date biografice/existenţiale în chiar miezul viziunilor străine. Maniera e mai degrabă autoficţională decât autobiografică. Poemul despuiat scoate la iveală personaje şi-şi spune poveşti cu o voce mică de fetiţă („Fetiţele mici trebuie închise în locuri strâmte/ trebuie zidite / aduse jertfă Tăcerii / altfel / le cresc sâni în tot felul de locuri ruşinoase”) ori cu una îngroşată anume să sperie balaurii din jur. Nici fotograf mizând pe privire, nici magician al viziunii, ci „neruşinat” maestru al colajului, gestionează grav-jucăuş „harababura” din poemul contaminat de coşmar. Biografismul, cu toate feţele sale minimaliste, mizerabiliste, scrâşnite ori vag-melodice, este unul en miettes. Biografia a încetat să aibă coerenţă şi stabilitate, formarea e crizică şi nesatisfăcătoare. Abil şi dezîncântat, eul („atunci când scriu, atunci când fac teatru sau pictez, e o invitaţie: vă dăruiesc o ţară nouă prin care să vă plimbaţi: eu”, spune într-un interviu) croşetează un multivers din petice cu sârgul alb şi exaspera(n)t al bunicii Sisif, emblemă a poveştii fără sfârşit, dar şi fără sens („firul se ţesea cu repeziciune / şi nu mai era vertical, ci orizontal. / Era ca un mare stomac exterior, / care nu ierta nimic în jur”). Singura scăpare e în Text: „Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat / Numai câte una mai scapă prin hăţişul textului…”
Cartea are stil şi forţă. Al. Cistelecan are dreptate s-o creadă de… „Cincistele”.


luni, 17 octombrie 2011

Mini-eseu despre frică

Tocmai m-am auzit la Radio România Internaţional! Mă rog, pe jumătate, pentru că târziu m-am prins că erau două posturi RRI, 1 şi 2 (logic!).  Şi ce mă tot laud? vă aud bombănind... Păi, mă bucur că nu a sunat atât de penibil cum credeam eu că va suna! A sunat chiar bine. Mă rog, a ajutat şi faptul că vocea mea a fost dublată în cea mai mare parte, pentru că emisiunea era în limba engleză - aşa că emoţia din vocea mea nu mai era să altereze informaţia. Care informaţie era chiar decentă. Adică, nu am spus nimic extraordinar, dar cel puţin nu am spus nicio tâmpenie flagrantă. Înainte de interviu mi-a fost rău de frică şi îmi făceam scenarii crunte în care nervii mei cedau, izbucneam în plâns şi trânteam telefonul de perete. Cineva mi-a povestit odată că, la primul ei rol, însăşi Maia Morgenstern a fugit de pe scenă hohotind... (o fi adevărat? vra să zică, timiditatea bolnăvicioasă trece? o voi întreba!) Revenind la micul meu interviu telefonic, jur că imaginea unui intervievator sobru, cu voce elegantă, calmă, engleză - şi care se simţea prin telefon că poartă costum negru şi cravată finuţă, intelectuală - imaginea unui astfel de gentleman (ne)făcând faţă unui eventual ţipăt al meu de gorgonă cu părul roşu şi vâlvoi, drept în mijlocul unei conversaţii elevate despre poezia postoptzecistă, jur că imaginea asta mi-a dat curaj să merg până la capăt. Mă scuzaţi domnule Nasta şi vă mulţumesc pentru răbdare...

Dragii mei, dacă fac cumva rost de înregistrare, vă voi pune un link undeva pe aici... Până atunci, trebuie să mă credeţi pe cuvânt că a fost ok. E drept, am fost în defensivă şi am fost departe de a-mi manifesta spumoasa personalitate pe care actorii cu care am lucrat o cunosc, dar simt că îmi voi îmbunătăţi performanţele live treptat.

Ce sens a avut să mai deschid o dată subiectul acestei fobii ale mele faţă de interviuri? Păi să vă fac o confesiune: mă tem că nu sunt, de fapt, timidă... E mai rău... Vă voi dezamăgi cumplit când vă voi spune că eu sufăr de laşitate. Am ratat o mulţime de oportunităţi din viaţa mea pentru că mi-a fost frică. Mi-e frică de neprevăzut, o mulţime de lucruri simple mă pun în discomfort. Mă stresează să răspund la telefon la numere necunoscute... Nu am curajul să bat la uşă după ce am întârziat undeva... Mi-e frică să abordez un director de teatru pe care nu-l cunosc, deşi meseria mea presupune asta... Nici nu ştiu exact de ce anume mi-e frică, probabil că de ratare. În general, ştiu că e ilogic să-mi fie frică, dar uneori mi-e atât de frică, încât nici nu mai conştientizez asta... Cel mai bun exemplu de laşitate e POEMA DESNUDA, pe care l-am ţinut cinci ani la naftalină. Cinci ani, vă daţi seama?? Mare minune că nu s-a pierdut, având în vedere că în ultimii şapte ani m-am mutat cu întreg calabalâcul de exact şase ori. Mare noroc că sunt atât de nostalgică, încât nu mă îndur să arunc nici măcar floarea presată de la primul meu spectacol regizat, acum vreo 10 ani (vi se pare frumos? păi să vă mai înşir câteva dintre lucrurile pe care nu m-am îndurat niciodată să le arunc, imaginaţi-vă cum arată toate în camera mea, printre 3000 de cărţi şi o sută de păpuşi de porţelan...Ba nu, vi le înşir altădată, dacă sunt doritori. Voi face o postare cu titlul "Bâlciul lui Bilciu", how about that?)

În fine, vă spun că îmi este atât de frică tocmai pentru că, în ultima vreme, îmi e din ce în ce mai puţin frică. Deoarece cred şi am crezut mereu că omul este propria lui capodoperă, că poate face din el ce vrea. Nimic nu îl poate modifica pe om cu adevărat decât el însuşi. Aşa că nu trebuie decât să renunţ la frică. Eu nu sunt frica, ci abia fără frică sunt eu însămi.E simplu... În cei trei ani în care am predat la liceu, am văzut o mulţime de oameni aflaţi la cumpăna dintre a-şi urma visele sau a face "ce trebuie". Când i-am revăzut pe urmă, ani mai târziu, mulţi îmbătrâniseră înaintea mea.... Întotdeauna m-a întristat să văd cum oameni foarte talentaţi îşi irosesc viaţa pentru că nu au curajul să îşi înfrunte fricile.Asta mie n-o să mi se întâmple! Eu îmi voi urma visele până la capăt, chiar dacă ele par absurde!

Visători de pretutindeni, repetaţi după mine: cred în zeul meu, Don Quijote, care s-a luptat cu morile de vânt şi s-a învins pe sine!...

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Prima mea lansare la Târgu-Mureş!


Contrar teoriei că mai bine povesteşti un eveniment după ce te-ai liniştit şi lucrurile s-au aşezat, cred că ar fi trebuit să îmi notez impresiile de la lansare imediat ce s-a întâmplat.... Atunci poate aş mai fi salvat ceva din ea.... Timpul înghite totul pe nemestecate. Uneori parcă trăiesc în somn şi viaţa trece pur şi simplu pe lângă mine... Ca să nu uit cine sunt, am mania înregistrării realităţii: ca dovadă că am existat şi m-am zbătut stă lădoiul meu de zestre, plin cu jurnale, dintre care unele datează încă de pe vremea când eram elevă în clasele primare... Aflaţi că nu sunt scriitoare, ci logomaniacă! Uite ce ditamai introducerea şi tot nu am reuşit să reintru în atmosfera zilei de 12 octombrie!

Şi iată ce s-a petrecut în 12 octombrie: când am ajuns la Universitatea "Petru Maior", cu o jumătate de ceas înaintea evenimentului, în sală erau deja studenţii de la Litere. Cum stăteau ei cuminţi pe scaune şi mă priveau, mi-am amintit deodată cum era când stăteam eu în locul lor şi veneam la lansarea vreunei doamne scriitoare serioase. Adică, brusc am avut revelaţia că nu mai sunt în locul lor.... Când naiba am crescut aşa?? Nu am nimic din atitudinea unei doamne scriitoare serioase, dar, cu toate acestea, ei au continuat să mă privească tăcuţi, politicoşi şi cuminţi.

Până am aranjat scaune, aparatul de filmat, salutat oameni dragi care veneau cu flori şi pupături, pe domnii profesori Cistelecan şi Cornel Moraru, alţi oameni pe care nu îi cunoşteam etc., lansarea a început. Brusc. Atât de brusc, că eu nici nu eram în sală! Imediat ce m-am aşezat, în buzunar mi-a sunat mobilul, pe care, din cauza zăpăcelii, am uitat să îl închid. Atunci m-am făcut foarte foarte roşie (mai roşie decât părul meu creţ şi roşu) şi mi s-a făcut foarte cald. Cred că eram ca un personaj de desene animate şi eram furioasă pe mine că nu controlam situaţia şi că totul era atât de roşu. Mi-aş fi dat jos sacoul, dar mi-a fost teamă că dărâm masa sau ceva de genul acesta, atât de emoţionată eram.

În deschidere, Anda Saltelechi a citit primul capitol, pentru ca lumea să îşi facă o idee asupra cărţii şi îmi amintesc cum încercam să mă calmez şi să reduc cantitatea de roşu în timp ce o priveam şi pe Anda cum tremură lângă mine. Andei, în schimb, emoţiile i-au trecut repede (de, actriţă!), mie nu prea. Eram ca în transă. Auzeam textul poemului (uneori nici nu eram sigură că aşa l-am scris) şi, de undeva din public, auzeam uneori vocea unui copilaş mic, nici nu mai ştiu al cui, pe urmă mai vedeam pe cineva cunoscut pe care nu îl observasem încă în sală, zâmbindu-mi, vedeam obiectivul fotografului fixându-mă (îţi mulţumesc, Alexandru Moldovan, pentru fotografiile superbe!). Venise mai multă lume decât m-am aşteptat (am numărat în poze cam 70 de oameni) şi ultimii veniţi nu aveau scaune, ceea ce mă făcea să mă simt prost. Mai ales că am văzut-o şi pe prietena mea Cristina Timar, viitoare mămică, stând şi ea în picioare.


D-nii Al. Cistelecan, Cornel Moraru şi Dumitru-Mircea Buda au vorbit atât de frumos despre cartea mea, încât mi-a fost teamă că nici nu merit... Cornel Moraru a fost foarte cald şi mi-a fost foarte drag când a zis că a locuit şi el pe malul Pocloşului, chiar pe strada Progresului şi că nu-şi imagina că cineva va imortaliza asta în istoria literaturii. 

Apoi mai ţin minte cum dl. Cistelecan a povestit cum m-a picat el la primul examen de I.L.R., de am stat toată vara pe burtă în camera mea şi am înghiţit pe nemestecate, în zeci de volume, şaptezeciştii, optzeciştii, nouăzeciştii, Cărtărescu opere complete şi mai ales toate cele 500 de pagini din "Postmodernismul românesc", Antologia lui Muşina, toată colecţia pe mai mulţi ani din Adevărul literar, România literară şi Caiete critice, donată de un prieten mai mare care nu mai avea loc în casă de ele etc. şi a comentat dragul de Cis: iată unde a dus asta, adică restanţa mea la el. Eu îmi mai amintesc şi cum am plâns atunci ca proasta, când el mi-a spus că ne vedem în toamnă! (În toamnă am luat 9!) (Să ştiţi că nici în vară nu m-am dus fără să citesc, doar că citisem haotic). În fine, vă recomand tuturor studenţilor la Litere să picaţi măcar o dată un examen cu Cistelecan! - apropo, şi Anda Saltelechi a picat unul!:) 

Mitruţ Buda, care îmi fusese coleg de facultate (era cu un an sau doi mai mic), a amintit de anii studenţiei noastre. Chiar am fost o generaţie faină, preocupaţi de citit, de scris, aveam seminarii foarte active, făceam adunări literare şi spectacole de teatru studenţesc, vedeam împreună filme ca "Blow-up" şi "Jesus Crist Superstar" şi le dezbăteam îndelung, aveam discuţii inteligente cu profesorii noştri, care nu puneau niciun zid între noi şi catedră. Cu Cistelecan, de exemplu, puteam vorbi la fel de degajat şi în timpul cursului, ca şi la cafenea, iar biblioteca lui personală ne-a stat cu generozitate la dispoziţie (pentru că Biblioteca Judeţeană din Mureş şi chiar şi biblioteca universităţii a fost dintotdeauna defazată cu cel puţin două decenii). 

Deşi nu mă aşteptam, am dat o mulţime de autografe!! Mă bucură faptul că la lansare s-au vândut 32 de exemplare din carte (ceea ce, după cum mi-a spus librăria, e mare lucru) şi chiar mai mulţi dintre viitorii mei cititori au stat la rând pentru a le semna cartea (unii veniseră cu ea de acasă). A fost frumos, stresant şi obositor (toate în acelaşi timp). Mi-am scormonit îndelung mintea să scriu ceva potrivit fiecăruia, chiar dacă nu cunoşteam omul respectiv (eu m-aş simţi jignită să mi se semneze doar cartea, fără niciun gând). Jur că nu e simplu să dai autografe! Uneori mă priveam de undeva din exterior, văzusem o asemenea scenă în filme, doar că acolo scriitorul, prin simplul fapt că publicase o carte, avea deja succes, inclusiv financiar. Ei, în România nici măcar premiul Uniunii Scriitorilor nu îmi asigură măcar o jumătate de an de linişte, să pot să stau fără nicio grijă şi să scriu, fără să-mi prostituez mintea şi sufletul cu probleme pecuniare. Oare Cărtărescu chiar trăieşte din scris? Dacă da, e idolul meu! Revenind la autografele mele, dacă oamenii nu ar fi luat atât de în serios situaţia, eu aş fi râs de mine. Pentru că eu nu văd nicio diferenţă între mine-fetiţa cu codiţe care visa la 4 ani să crească mare şi să se facă "geniu ca Mihai Eminescu" şi eu, care, la 33 de ani, dau acum autografe. Toată situaţia mi-a creat un şoc: care eram eu, cea reală? Noroc că vârtejul evenimentelor nu mi-a dat timp să aprofundez problema. Galopul a trecut şi, abia la plecare, am realizat cât de multe flori primisem. "Fă o poză cu ele", mi le-a pus în braţe o prietenă de familie! Şi am făcut... Nici cu florile nu sunt obişnuită... MULŢUMESC, Târgu-Mureş:)


Şi acum urmează aspectele negative ale lansării: Din păcate, tehnologia m-a lăsat baltă şi nu am reuşit să înregistrez nimic! Aţi mai pomenit aşa ceva? Caseta era nouă, sigilată, pe ecran scria REC, timecode-ul mergea, când am oprit-o, caseta se învârtise cam o oră şi jumătate. Când am derulat caseta, semnala că e goală. Şi, a, da, la derulare mi-a şi prins banda. Are cineva idee, oare s-a filmat totuşi ceva? Am încercat în alt aparat şi tot nimic nu se vede, nici timecode-ul nu se deplasează... Bine că am, măcar, fotografii... Oricum, plănuiesc să repet evenimentul, tot la Târgu-Mureş, într-un cadru mai puţin academic, pentru ca, de data aceasta, să apuc să şi stau de vorbă cu invitaţii mei. Mi-ar fi plăcut să mi se pună întrebări....de tot felul. Ce ziceţi, dragii mei, o mai facem odată? Apropo, data viitoare, vă rog eu mult, filmaţi cu toţii cu orice aparat! Cum să nu am eu imortalizat un eveniment aşa de important (debutul meu)?



Închei prin a le mulţumi celor care au fost alături de mine: mamei mele care m-a ajutat la organizare, surorii mele de suflet - Anda Saltelechi, profesorilor mei Al. Cistelecan şi Cornel Moraru şi lui Dumitru-Mircea Buda pentru cuvintele frumoase, bunei mele prietene: scriitoarea Ana Maria Crişan, dirigintei mele din generală: d-na Voicu, profesorilor mei din liceu: d-na de geografie Kereki, Chebuţiu Diana - de latină şi dl Todea, lui Brăduţ Suciu - care m-a ajutat să găsesc sponsor pentru eveniment: firma LEX LOGIC, mama mea spirituală din Teatrul Naţional Târgu-Mureş: d-na Iepan Elena, prietenei adolescenţei mele (cu care visam la Michael Jackson): Daniela Todoran şi soţului ei, Dănuţ, Cristinei Timar şi viitorului ei bebeluş, lui Toth Alex, redactor-şef la "Zi de zi", vecinelor cu care am copilărit pe malul Pocloşului: Corina, Ancuţa, Delia (ajunsă acum profesoară), fostei mele eleve la Pedagogic: actriţa Briena Mare, ambiţioasei mele prietene Mona Pop, jurnalistei Iulia Vizi, celui mai fain băiat din clasa mea de liceu: Aurel Pasc, prietenilor noştri de familie: Margit neni, Maia şi Csaba bacsi, Virginiei şi soţului ei, Alexandru Moldovan, căruia îi datorez pozele, d-lui Jozsi, mare devorator de literatură, pritenei mele Alina Csatlos, psiholoagă şi soţului ei, artist plastic, lui Călin, lui Adi, studenţilor de la Litere, dar şi pasionaţilor de literatură de la Inginerie, tuturor celor care nu îmi vin acum în minte şi tuturor celor pe care i-am cunoscut la lansare: vă mulţumesc!

vineri, 14 octombrie 2011

Învăţ să fiu celebră...

Azi a întrebat-o cineva pe prietena mea Anda Saltelechi "ce face Crista?", iar ea a glumit: "Învaţă să fie celebră"... Cred că a glumit numai pe jumătate, în sensul că mă străduiesc, într-adevăr, din răsputeri să fac faţă noului meu statut, de persoană semi-publică.

Eu sunt un om emotiv. FOARTE emotiv. Aşa că, în mod cu totul şi cu totul neaşteptat, succesul e pentru mine o mare sursă de stres. Evident, prefer să am succes, decât să mi se întâmple vreo nenorocire. Dar ce plăcut era când vegetam în poziţia comodă a omului retras, care nu prezintă niciun interes pentru nimeni. Mă sperie să fiu în centrul atenţiei. La lansarea mea de acum două zile, cu peste 50 de ochi aţintiţi asupra mea, am simţit că iau foc. M-aş fi dezbrăcat de tot acolo, în public, atât de cald mi s-a făcut... De când am câştigat premiul Uniunii Scriitorilor, primesc multe solicitări de interviuri. De fapt, nu atât de multe, dar destule şi asta este o schimbare neliniştitoare în viaţa mea. Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii, dar nu îmi place să vorbesc cu un aparat care mă înregistrează. Atunci când reporterul încearcă să comunice cu mine, când îi simt prezenţa şi îl pot privi în ochi, mă relaxez şi, după câteva minute, reuşesc să fiu stăpână pe mine şi să îmi exprim convingerile. Alteori, însă, sunt abordată la telefon şi mă trezesc aruncată în necunoscut, fără niciun punct de sprijin şi interviul se termină înainte ca eu să reuşesc să mă adun. Rezultatul: vocea mea tremurată, multe bâlbe şi nimic care să mă reprezinte de fapt. Îmi jur atunci că nu voi mai da niciodată un interviu, pentru că nu sunt în stare şi nu are rost să mă chinuiesc... Cred, sincer, că e vina mea...

Când eram elevă şi, mai târziu, studentă, îmi picam toate examenele orale. Toate, aproape fără excepţie. Îmi amintesc şi acum lipsa de tact a unei profesoare de psihologie din liceu care, văzând că nu eram în stare să scot niciun sunet, m-a întrebat miştocăreşte: "Câte laturi are dulapul din faţa ta?" De spaimă, dulapul avea ba 4, ba 6, ba 8 laturi... Profesorii care ajunseseră să mă cunoască şi să mă aprecieze îmi permiteau, numai mie, să dau răspunsurile la întrebări în scris. În scris prindeam aripi şi handicapul meu dispărea. În scris eram Crista cea atotputernică.

Ştiu că urma să vă povestesc cum a fost la lansare, dar mă descarc mai întâi de energia aceasta negativă, acumulată în urma unui interviu pe care tocmai l-am dat la Radio România Internaţional. Îmi cer scuze d-lui Eugen Nasta, care m-a intervievat că am fost un interlocutor atât de prost... Nu numai că nu mi se pare politicos să refuz interviurile care mi se cer, dar sunt chiar recunoscătoare celor care manifestă interes faţă de persoana mea şi de POEMA DESNUDA. Mi-ar plăcea să mă pot ascunde sub plapumă şi să refuz orice contact cu presa, aşa ca Salinger, adică acesta ar fi cel mai comod lucru. Dar, pe de altă parte, mă gândesc că am ceva de spus şi aş vrea ca vocea mea să fie auzită. Vreau ca personalităţile promovate de media românească să nu mai fie Becali, Monica Columbeanu, fata de la pagina 5 sau vreo soţie de fotbalist, în detrimentul oamenilor valoroşi, de cultură. Şi vreau ca modelul femeii române să nu mai fie păpuşile 90-60-90, zâmbind tâmp pentru a masca lipsa creieraşului lor şi nici piţipoancele dornice de scandal la OTV. Aşa că trebuie să învăţ să mă exprim şi să îmi placă să mă exprim, pentru ca şi ceilalţi oameni care cred în cultură, în artă şi în adevăratele valori ale umanităţii să aibă şi ele curajul să se exprime şi să mi se alăture. Să schimbăm în sfârşit ceva!

Ştiu că apariţiile în media sunt o parte componentă a carierei artistice şi, da, vreau să învăţ să o stăpânesc, pentru că vreau să fiu apreciată în ţara asta ca artistă şi vreau să îmi câştig existenţa din arta mea, pentru că nu cred că poţi fi ziua contabil sau profesor şi noaptea Shakespeare. Vreau ca literatura să nu mai fie considerată un hobby al profesorilor de română, ci o meserie onorabilă, din care să îmi plătesc facturile pe care şi eu, ca orice om, le am! Vreau doar să fiu lăsată să scriu în linişte, cel puţin 8 ore pe zi!!

Aşa că îi rog pe toţi oamenii de presă care vor să mă mai intervieveze de acum înainte să aibă răbdare cu mine... Promit să învăţ repede meseria de "intervievat" şi să fiu în stare să mă prezint în faţa dvs. pe mine, Crista Bilciu, nu un ghem de emoţii şi frici absolut iraţionale, care mă anulează.

Ştiţi cum zice englezul: "Practice makes better"...

PS. Interviul cu pricina se va transmite luni, 17 octombrie, ora 20, la Radio România Internaţional. Fiţi blânzi cu mine! (Sper din suflet că cineva editează bâlbele mele şi nu mă lasă să fiu penibilă pe plan internaţional!)


miercuri, 12 octombrie 2011

Mureşeni, vi se pregăteşte ceva!

Astăzi, da, chiar astăzi, la ora 18, la Petru Maior, se lansează POEMA DESNUDA! Vă aştept pe toţi, cu drag! Nu mai scriu nimic, că am mari emoţii:)
Update: A trecut lansarea, dar da-ţi-mi voie până mâine să îmi trag sufletul, pentru că am un referat dificil de terminat. Pe urmă vă povestesc tot-tot-tot! 

marți, 11 octombrie 2011

Cum se organizează o lansare de carte

Adică, nu orice lansare, ci prima lansare - şi nu orice carte, ci volumul de debut...Uf! Există un ghid pentru aşa ceva? (Imaginaţi-vă că pe Google chiar există!) Printr-un concurs (mai mult sau mai puţin) fericit de împrejurări, iată că prima mea lansare se întâmplă în Târgu-Mureş, orăşelul meu natal, din care am chiulit şapte ani! Să vă spun cu ce m-am distrat eu în ultimele zile:


- am scos afişe A3 cu faţa mea şi m-am simţit oarecum ciudat în faţa domnişoarei de la xerox. Remarcat că nici măcar nu prea arăt ca personajul de pe afiş
- Vizitat fostul meu liceu (Pedagogic) ca să pun afişe cu lansarea şi fostul meu diriginte şi-a întrerupt ora de sport ca să mă prezinte noii lui clase, care m-a aplaudat. O, doamne! Deşi predasem engleza patru ani (dintre care unul chiar în fostul meu liceu), m-am bâlbâit cumplit, în româneşte, în faţa a vreo 30 de perechi de ochi care mă priveau foarte cuminţi
- după ezitări, am redactat un comunicat de presă la persoana a treia ("Crista Bilciu s-a născut în 1978, la Târgu-Mureş şi a absolvit bla bla bla") şi am trimis câteva zeci de mailuri la ziare, radio, TV. M-am simţit cam aiurea că nu am un agent literar care să facă asta în locul meu. Pe urmă m-am simţit şi mai aiurea gândindu-mă că poate nu va publica nimeni comunicatul. Din fericire, media locală a fost foarte drăguţă cu mine:), numai numele mi l-au pocit (NU mă cheamă BÎLCIU!:(
- m-am dus să cumpăr ziarele în care a apărut anunţul - ajunsă acolo, era cât pe ce să nu le mai cumpăr, deoarece mă lovise un sentiment al absurdului, doar eu redactasem articolul, nu? În fine, am cumpărat ziarele, pentru mama, tata şi bunica mea de la Culpiu, să aibă cu ce se mândri prin cartier
- am cerut voie la Biblioteca Judeţeană din Mureş să pun afişe şi, de zăpăceală, nici măcar nu m-am prezentat noii directoare, care, apropo, e foarte tânără. Îmi plac oamenii tineri numiţi în funcţii de conducere culturale, întotdeauna mă aştept ca ei să revoluţioneze cel puţin oraşul. Daţi-mi mie cârma unei biblioteci, a unei reviste, a unui teatru şi vă răstorn universul!
- m-am fotografiat lângă afişul de pe poarta bibliotecii! E drept, nu a fost ceva foarte matur, dar lăsaţi-mă şi pe mine să mă bucur măcar la debut, ok? Am remarcat că am uitat să trec adresa blogului pe afiş!! Şi a doua zi m-am bucurat că nu mi-a făcut nimeni mustăţi
- dacă tot eram la bibliotecă, mi-am reînnoit permisul.iar la rubrica "ocupaţie" mi s-a părut prea devreme să spun "scriitoare", aşa că am spus "regizor". Doamna bibliotecară a vrut să completeze locul de muncă şi a fost greu să-i explic că regizorii nu prea sunt angajaţi "undeva", ci regizează şi ei pe unde pot, din loc în loc. Nu sunt sigură că am convins-o că "regia" este o meserie veritabilă şi onorabilă, până la urmă a scris pe formular "liber profesionistă". Hm... Bine că nu am spus, totuşi, "scriitoare", aşa mi-ar fi fost şi mai greu să explic "unde lucrez"
- nu au trecut 10 minute pe stradă să nu mă întâlnesc cu vreun fost coleg, fost profesor, prieten din copilărie, prieten al vreunui prieten etc.Am regretat amarnic că nu am făcut nişte fluturaşi, aşa cum se practică la Bucureşti, pentru ca ei să reţină mai bine locul şi ora evenimentului
- au intrat în vorbă cu mine personalităţi locale cu care nu mai vorbisem niciodată, care m-au felicitat pentru carte şi câteva minute m-am simţit chiar importantă. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, nu aveam nicio legătură cu ele şi nici vreo posibilitate de a comunica vreodată în mod real
- în sfârşit, am ridicat de la poştă, după ce am sâcâit-o pe tanti de acolo mai multe zile, coletul de la Cartea Românească, în care erau cărţile pentru lansareeee
- mi-am găsit sponsor pentru eveniment - şi anume, compania târgumureşeană de traduceri autorizate şi servicii conexe "Lex Logos"
- am cules o mulţime de castane sălbatice, dar nu vă pot spune în ce scop - veţi afla, însă, cu siguranţă dacă veniţi MÂINE 12 octombrie, ora 18, la lansarea POEMA DESNUDA!


vineri, 7 octombrie 2011

Miercuri, 12 octombrie, lansare POEMA DESNUDA la Târgu-Mureş!

După cum vedeţi clar pe afiş, miecuri se lansează POEMA DESNUDA la Târgu-Mureş, în prezenţa autoarei, aşa că, dragi mureşeni, vă aştept pe toţi la Universitatea "Petru Maior", în sala A412 (e la mansardă, în clădirea din dreapta, cea în care se află şi decanatul şi secretariatul).

Volumul va fi prezentat de domnii Al. Cistelecan, Cornel Moraru şi Dumitru-Mircea Buda.

În deschiderea evenimentului, actriţa Anda Saltelechi va citi fragmente din carte, asta pentru a putea avea un punct de pornire în discuţiile care sper că vor avea loc între autoare şi public. Vă spun un secret: o mare parte din povestea personajului principal (adică Laura) a fost gândită chiar în Universitatea "Petru Maior", aşa că ce alt loc ar putea fi mai potrivit pentru lansare?

Doritorii vor putea să îşi cumpere cartea la eveniment, de la reprezentantul S.C. Libris Eminescu - ea costă 17 RON, iar autoarea va da cu plăcere autografe la faţa locului.(De reţinut: să îmi cumpăr un stilou special pentru asta!!)

Participanţii la lansare vor avea parte de câteva surprize... Poate vă dau unele indicii despre ele în zilele ce urmează, aşa că staţi cu ochii pe blog...

Vă aştept cu mare drag!

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ( "Poema desnuda" ), un ciot di...