miercuri, 4 aprilie 2012

Cronică de Dan Ţăranu în "Corpul T"


 Dan Țăranu : Suprarealism casnic, versiunea meta

Data articolului: 4/18/2012 3:35:49 PM
Poema desnuda, o autointitulată epopee, e construită pe modelul unui suprarealism îmblânzit, executat corect, uneori cu farmec și deseori cu conștiință de sine.
Crista Bilciu este ultima câștigătoare a concursului de manuscrise a Uniunii Scriitorilor, ceea ce e cumva consonant cu scriitura ei, care cochetează și jonglează cu discursuri poetice ale ultimilor (mai ales) 30 de ani care au intrat în procesul de canonizare / insituționalizare. Poema desnuda, o autointitulată epopee, e construită pe modelul unui suprarealism îmblânzit, executat corect, uneori cu farmec și deseori cu conștiință de sine. Poemul, cu capitole, are o structură narativă, dejucată cu o  inocență trucată convingător (sau nu), apelează la diversiuni imagistice și la “ca și cum-uri” simpatice. S-a vorbit despre suprarealismul autoarei (chiar ”suprarealirism”), dar poemul nu este construit pentru a se autonomiza, sau pentru a eluda legități, suntem în specia fabulei, așa că rezultatul e o reverie care amestecă fantezist, nefantasmatic, preocupările și anxietățile unei studente la Litere cu atmosfera de bloc, tratată doar un pic cărtărescian, cât să stimuleze nostalgii, cu scene(te) cu tentă, să zicem, onirică. La toate acestea se adaugă câteva personaje: Laura (alter-ego cu care autoarea se află într-un fel de love-hate), bunica și ciorapul ei hipertrofic, jumătăți de câine, un om cu aripi, un om cu sprâncene prea lungi, nebuna Aemelia și fustele ei ubicue, Thales, A lu’ Cinci Stele (anagrama evidentă a criticului de pe coperta IV)…

Avertismentul care deschide volumul „o, începe poemul. Dați-vă la o parte!” e fals, poemul trece bine mersi prin tine și îți dă o senzație, nu neapărat accentuată, de relaxare, uneori cu surprize (evanescente), iar singura lui formă de subversiune e cea față de confesiunea directă, plus o anumită blazare sau neîncredere în misiunea salvatoare a literaturii.  Altfel, discursul are obsesia determinărilor formale, se transformă, păstrând riguros memoria identității  / traiectoriei anterioare. Nu e, deci, suprearealism free-styiling, ci cu story minimalist și cotidian, amortizat și cuminte, ba mai mult, autoreferențial și metatextualizant. Desigur, se poate spune că autoarea merge la sigur, combină improbabil, dar agreabil, cele mai de succes (adică academizate) tradiții ale sfârșitului de secol trecut. Ceea ce sună a ghiveci din mai multe cursuri de filologie are însă o surprinzătoare fluență și putere de seducție. Autoreferențialitatea înseamnă aici un poem cu conștiință de sine și cu memorie, dar ea nu e nici suficient de ironică, nici nu suferă de subtilitate. Iar intertextul cam tot așa.  Spre final, se intensifică procedeele postmoderne, deja clasate, dar care nu sunt supărătoare, sunt doar, ei bine, clasate. De exemplu, materia poetică de până atunci e made in China, elementele imaginarului sunt concediate, personajele demisionează,  Robert –  creația Laurei (de fapt creațiile - sunt mai mulți) repetă automat că Laura e o mare poetă etc.

Liric, imaginile se derulează fără erori de execuție, dar și fără a propune mai mult: “sufletul Laurei umbla pe străzi în toată nuditatea lui / era alb și fragil ca un ou / fătat prea devreme, cu coaja prea moale / (purta apriori urme de labă de tigru / zugrăvite în roșu)”.  Pe coperta a patra Al. Cistelecan vorbește despre “dinamica dimoviană” (la care, ca să ieșim din zona marketingului, se aspiră deocamdată) și de faptul că autoarea “Ia distanță de minimalismul, autenticismul, crizismul și deprimismul de convenție biografistă”.  – ceea ce e adevărat, cu observația că este vorba de distanța de până la ele. Sau, altfel spus, poeta își deghizează inocent și pudic tensiunile, crizele și obsesiile într-un nor de vată de zahăr protectoare, scoasă din recuzita valoroasă,  ușor prăfuită, dragă criticilor literari. Procedeu de care vocea lirică este conștientă și pe care îl ia uneori în răspăr. Când există pericolul acumulării de tensiune, (“adevărul e că Bunica s-a sinucis / și nu știa să croșeteze (Deci nici măcar nu și-a croșetat singură funia – asta ar mai fi scos povestea din banal”),  intervine cenzorul  -edulcorant, compensatoriu. Laura își retrage ”toate cuvintele” despre sinuciderea bunicii, aceasta nu moare, ci primește un plic de la omul cu aripi transparente și se oprește din croșetat. 

Meritul autoarei e că își denudează tehnicile, lucrează cu toate cărțile pe față. Nu e prizoniera propriei viziuni (dar nici nu și-a definitivat-o), însă întâlnirea improbabilă despre care vorbeam mai sus conferă cărții o notă half-baked. Componentele sunt juxtapuse, fără a evolua într-un alt tip de relație, mai complexă. Salvată de kitsch prin ludic, lipsită de crispare, poezia Cristei Bilciu este colorată și extravagantă, ca o dioramă de muzeu literar.

Crista Bilciu, Poema desnuda
Cartea Românească, 2011

Cartea pe care nu sunt în stare să o nasc

Există o carte la care scriu de peste 6 ani. De fapt, în 2011, când am publicat prima mea carte ( "Poema desnuda" ), un ciot di...